Introducerea textului de lege ce prevede verificarea măsurilor asiguratorii în cursul procesului penal
Prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO)[1], au fost aduse trei modificări în cadrul Codului de procedură penală, una dintre acestea vizează măsurile asigurătorii, în sensul obligației organelor judiciare de a verifica periodic aceste măsuri, fiind introdus art. 250, ind. 2Cod Proc. Pen.
Textul de lege nou introdus are următorul conținut: Verificarea măsurilor asigurătorii. „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.”
Expunerea de motive a legii ce prevede verificarea măsurilor asiguratorii în cursul procesului penal
Pentru a justifica necesitatea acestui articol, Expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 arată că „în practică, au mai fost semnalate cazuri în care ANABI a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. (…) În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni.”
Totodată, și doctrina arată că, „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă şi atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri. Altfel spus, aşa cum am mai arătat, şi în menţinerea măsurii asigurătorii trebuie făcut testul de proporţionalitate. În acest sens, CEDO a reţinut, de exemplu, că suspendarea dreptului unei companii de a dispune de acţiunile sale mai mult de 11 ani nu respectă cerinţa proporționalității între interesele generale ale societăţii şi interesele companiei, sarcina fiind excesivă [a se vedea CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76‑78 (www.hudoc.echr.coe.int)]. Însă, o durată a măsurii asigurătorii de 5 ani a fost considerată de Curte ca fiind proporţională, dacă, având în vedere complexitatea cauzei, organele penale nu au rămas în pasivitate în această perioadă, strângând probe, audiind martori şi efectuând mai multe solicitări de asistenţă judiciară (a se vedea CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103 şi urm.).”[2]
Există așadar două rațiuni principale pentru care un astfel de text era necesar: în primul rând, pentru ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate vor avea, la sfârșitul procesului penal, o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, confiscarea, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare și să nu fie, în realitate, mai degrabă generatoare de costuri care să nu poată fi nici măcar acoperite din valorificarea lor. În al doilea rând, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO citată anterior, durata măsurilor asigurătorii trebuie să fie rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai ușor dacă organele judiciare au chiar obligația de a verifica asemenea măsuri decât dacă există doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu.
Problemele din practica judiciară cu privire la verificarea măsurilor asiguratorii în cursul procesului penal
În practică au apărut două probleme cu privire la acest text nou introdus. Astfel, prima din aceste probleme identificate constă în a se stabili, în raport cu dispozițiilor art. 250, ind. 2 CPP, care este termenul la care trebuie să ne raportăm în cazul verificării măsurilor asiguratorii în procedură de cameră preliminară, având în vedere că textul prevede că, ,,în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse”.
O altă problemă, și probabil că cea mai importantă ridicată de art. 250, ind. 2 Cod proc. pen. este cea a sancțiunii ce intervine în cazul omisiunii verificării măsurii ori a verificării tardive a acestuia.
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept raportat la problemele ridicate de verificarea măsurilor asigurătorii în cadrul procesului penal.
Raportat la aceste două întrebări, am formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care am solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere înregistrată pe rolul instanței la data de 10.06.2022 sub nr. 1266/1/2022, soluționată la data de 19.10.2022, în sensul respingerii ca inadmisibile. Astfel, în continuare aceste aspecte au rămas nelămurite tranșant și lasă în continuare loc de interpretări.
Opinia cu privire la care este termenul la care trebuie să ne raportăm în cazul verificării măsurilor asiguratorii în procedură de cameră preliminară
În textul de lege nu este prevăzut expres care este termenul la care trebuie să ne raportăm în cazul verificării măsurilor asiguratorii în procedură de cameră preliminară: 6 luni – cel prevăzut pentru faza de urmărire penală sau 1 an, cel prevăzut pentru instanța de judecată.
Apreciem că, în fază de cameră preliminară, termenul aplicabil cu privire la verificarea măsurilor asiguratorii este de 6 luni, cel reglementat pentru faza de urmărire penală, pentru mai multe motive ce le vom detalia în continuare.
În ceea ce privește judecătorul de cameră preliminară, acesta a fost reglementat în Cod de procedură penală ca organ judiciar de sine stătător, distinct de instanța de judecată, conform art. 30, lit. d CPP.
Atribuțiile judecătorului de cameră preliminară sunt legate, în mod general, de îndeplinirea unor acte sau luarea unor măsuri în continuarea fazei de urmărire penală, dar până la începerea judecății. Competența generală a judecătorului de cameră preliminară este prevăzută de art. 54 CPP.
Potrivit art. 342 CPP, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuarii actelor de către organele de urmărire penală.
Raportat la dispozițiile menționate mai sus, rolul procedurii de cameră preliminară este acela de a reprezenta un filtru de legalitate al fazei de urmărire penală, filtru exercitat după trimiterea în judecată și până la momentul începerii judecății.
Art. 346, alin. 2: Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.
Alin. 3: Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă (…)
Alin. 4: În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.
În procedura de cameră preliminară, ca urmare a verificărilor întreprinse de judecătorul de cameră preliminară, nu se va stabili vinovăția sau nevinovăția inculpatului, nu se va soluționa acțiunea penală (și nici cea civilă), ci, după caz, la finalul procedurii, va fi permisă trecerea cauzei în fază de judecată ori, în anumite situații, cauza va fi întoarsă în faza de urmărire penală.
Atâta timp cât faza de urmărire penală este încheiată sub condiție suspensivă până la pronunțarea unei soluții pe cameră preliminară, apreciem că această fază a procesului penal este o continuare a urmăririi penale și, când verificăm măsurile asiguratorii în această fază filtru, trebuie să ne raportăm la termenul prevăzut pentru faza de urmărire penală, respectiv cel de 6 luni.
Având în vedere obiectul camerei preliminare, pe de o parte, și soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară, pe de altă parte, apreciem că nu putem să ne raportăm la termenul de 1 an, prevăzut pentru faza de judecată.
Opinia cu privire la sancțiunea ce intervine în cazul omisiunii verificării măsurii asigurătorii ori a verificării tardive a acestuia
Consacrând ″periodicitatea″ operațiunii de verificare, legiuitorul menționează că măsurile asigurătorii se verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmării penale, respectiv un an în timpul judecății.
Din punct de vedere al naturii lor juridice, termenele de 6 luni și respectiv un an sunt termene: legale, substanțiale, peremtorii, maxime și de succesiune; modul de calcul al acestor termene substanțiale este reglementat de prevederile art. 271 CPP, conform cărora ″În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe și la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia″; în consecință, acestea se vor calcula pe zile libere, în sensul că ziua de plecare și ziua în care se sfârșește termenul întră în calculul termenului; pe de altă parte, fiind termene pe luni și respectiv pe ani, acestea se vor împlini cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 186, alin. 1 CP.
Momentul de la care curg termenele de 6 luni și respectiv un an este cel al instituirii sau menținerii anterioare a măsurii asiguratorii, indiferent de faza procesuală în care au fost dispune acestea.
Probabil că cea mai importantă problemă ridicată de art. 250 ind. 2 Cod proc. pen. este cea a sancțiunii ce intervine în cazul omisiunii verificării măsurii ori a verificării tardive a acestuia. Urmând modelul sancțiunii care intervine în cazul măsurilor preventive (de unde a fost și preluată formularea din textul nou introdus privind verificarea măsurilor), apreciem că sancțiunea constă în încetarea de drept a măsurii, urmând modelul sancțiunii care intervine în cazul măsurilor preventive (de unde a fost și preluată formularea din textul nou introdus privind verificarea măsurilor).
Legiuitorul nu a stabilit prin dispozițiile art. 250, ind. 2 CPP care este consecința juridică a omisiunii organului judiciar de a verifica și menține măsura asiguratorie, înainte de expirarea termenului legal de 6 luni și respectiv de un an.
În aceste condiții – după modelul art. 241, alin. 2-4 CPP, aplicabil măsurilor preventive – organul judiciar, în fața căruia se găsește cauza penală, trebuie să constate încetarea de drept a măsurii asiguratorii, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, ulterior expirării termenelor de 6 luni și respectiv de un an, printr-o ordonanță sau încheiere, și să comunice o copie a acesteia persoanei față de care s-a dispus măsura asiguratorie, precum și instituțiilor cu atribuții în implementarea acesteia.
Până la o eventuală intervenție a legiuitorului, organele judiciare penale își pot fundamenta constatarea încetării de drept a măsurii asiguratorii pe dispozițiile art. 250 ind. 2 CPP coroborate cu prevederile generale ale art. 268, alin. 2 CPP.
Potrivit art. 268, alin. 2 CPP: ″Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii″.
Întrucât măsura asiguratorie a sechestrului și-a încetat efectele juridice ope legis – judecătorul de cameră preliminară se limitează la a constata efectele extinctive al implicării termenului peremtoriu de 6 luni (sau 1 an), fără ca măsura asiguratorie să fie lipsită de orice semnificație juridică, motiv pentru care eventuala ridicare a măsurii urmează a se efectua în baza actului procesual de constatare a încetării de drept a măsurii asiguratorii.
Cu această motivare, există deja practică judiciară în acest sens, practică ce rămâne doar să o fructificăm în continuare în cauzele ce le avem în intrumentare.
Avocat Tatarici Ramona
[1] M.Of. nr. 167 din 18 februarie 2021.
[2] A se vedea A.R. Trandafir, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 3, Ed. CH Beck, București, 2020, p. 1546.
No comment